Poezie.
„Nu știu, strigai fără glas, nu știu deloc. Dacă nu vine nimeni, atunci chiar că nu vine nimeni. N-am făcut nimănui ceva rău, nimeni nu mi-a făcut vreun rău, însă nimeni nu vrea să mă ajute. Absolut nimeni. Dar nu e chiar așa. Numai că nimeni nu mă ajută – în rest, absolut-nimeni poate fi destul de drăguț. Aș face cu mare plăcere – oare de ce nu? – o excursie în compania unor absolut-nimeni. Firește, în munți, unde altundeva? Cum se mai înghesuie unul în altul acești nimeni, aceste mâini multe, despărțite de pași minusculi! Bineînțeles că toți sunt în frac. Mergem așa, haihui, vântul trece prin spațiile dintre noi și dintre membrele noastre. În munți gâtlejurile se eliberează. Este o minune că nu cântăm.”
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment de singurătate și alienare, dorința de evadare într-un cadru natural, dar și o acceptare resemnată a condiției umane. Personajul se simte abandonat, dar găsește o oarecare consolare în ideea unei excursii cu "absolut-nimeni" în munți.