Nu se teme codrul, Doamne,
Că se-apropie de toamne,
Numai omul, săracul,
Nu seamănă cu codrul,
Tot se teme și-i e frică
De câte ori frunza pică.
La capăt de primăvară
Codru-ntinerește iară,
Codrului frunza-i învie,
Omul merge pe cărunție,
Omul merge pe drum ne-ntors,
Dac-o mers, o dată-i mers.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra contrastului dintre ciclul natural al codrului, care se reînnoiește, și condiția umană, marcată de îmbătrânire și de apropierea inevitabilă de moarte. Omul, spre deosebire de codru, se teme de trecerea timpului și de finalitate.