Firdousi – Moartea Lui Geamșid

După-aceasta, clocotit-a-n vuiet lung Iranul tot,
și din patru zări porniră hărțuieli și învrăjbiri;
ziua cea strălucitoare-n neagră noapte se schimbă,
și-oamenii se dezlegară de șăhia lui Geamșid;
mila Domnului se strânse de pe capu-i, și căzu
într-o cruntă silnicie și-o pornire de nebun.
Și din patru părți de zare se sculară zeci de șahi;
din hotare în hotare răsăriră capi-de-oști,
care-și strânseră puhoaie de oștiri pentru-a lupta,
fiindcă și-au fost smuls din inimi dragostea pentru Geamșid.
Cât clipești ieși o oaste din Iran și se-ndreptă
către-Arabia. Acolo auziseră de-un om
crud, cu faţă de balaur. Și războinicii persani
toți cătând un șah anume, se-ndreptară spre Zohhak.
Lui, smeriți, i se plecară, socotindu-și-l stăpân,
și-l înscăunară-ndată șah al Persiei întregi!
Omul cel cu chip de șarpe năvălit-a în Iran
iute ca un vânt, să-și puie diadem de șah pe cap,
aducându-și mare oaste din Iran și-Arabia.
Ochii și-aținti șerpește către tronul lui Geamșid,
și rotunda lume-și trase ca pe deget, un inel.
Soarta bună-l părăsise pe Geamșid, iar șahul nou
pas cu pas, păscându-i urma, el fugi și îi lăsă :
tron, coroană și putere, diadem, haznâ și oști ;
urma și-o pierdu și lumea-n ochii lui se-ntunecă,
de când tronul și coroana i le înșfăcă Zohhak.