Şi există poeţi care-s artişti
şi migălesc la versurile lor
ca un teslar la lemne!
Ce trist să nu ştii să-nfloreşti!
Să fii nevoit să pui vers peste vers ca omul ce ridică un zid,
să vezi dacă stă bine şi să-l dărâmi de nu stă!..
Când singura casă artistică e întreg Pământul
care se schimbă şi e mereu bine şi mereu aceeaşi.
Mă gândesc la asta de parcă n-aş gândi, ci aş respira.
Şi privesc la flori şi zâmbesc..
Nu ştiu dacă ele mă înţeleg,
nici dacă eu le înţeleg pe ele,
dar ştiu că adevărul e-n ele şi în mine
şi-n divinitatea noastră comună
de-a ne lăsa duşi şi trăiţi de Pământ,
de-a fi purtaţi pe braţe de Anotimpuri mulţumite,
de-a lăsa vântul să cânte să ne-adoarmă
şi de-a nu avea vise în somnul nostru.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra naturii artei și a poeziei, comparând efortul creator cu procesele naturale. Sugerează că adevărata artă se găsește în acceptarea fluxului vieții și în conectarea cu natura.