Mi-e teamă să nu-ți rătăcesc mereu
frumosul ochilor sculptați, respirul
pe care-l lași, nocturn, pe-obrazul meu,
precum se-nsingurează trandafirul.
Mâhnit mă simt pe margine de hău
copac lipsit de ramuri – ce-ntristare!
Căci, pentru-omida suferinței, eu
argilă n-am, nici fructe sau petale.
De-mi ești precum ascunsele odoare,
de-mi ești tu cruce, plâns îndurerat,
de sunt cățelul sanctității tale,
Nu mă lăsa să pierd ce-am câștigat
și-mpodobește-ți clarul din izvoare
cu frunzele-mi brumar înstrăinat!
Sensul versurilor
Piesa exprimă teama de a pierde o iubire profundă și sentimentul de neputință în fața suferinței. Vorbitorul se vede pe sine ca fiind devotat persoanei iubite, dar se teme că nu are ce să ofere în schimb.