Federico Garcia Lorca – Nocturna Golului

I.
Ca să văd că totul s-a dus, ca să văd golurile și veșmintele,
mănușa ta de lună dă-mi-o,
cealaltă mănușă a ta, pierdută-n iarbă,
dragostea mea!
Vântul poate să smulgă melcii
morți pe plămânul elefantului
și să spulbere viermii înțepeniți
din mugurii de lumină sau mere.
Chipurile vâslesc nepăsătoare
pe sub larma măruntă a ierburilor
și-i pieptul mic al broaștei în colț
tulbure de inimă și mandolină.
În marea piață pustie
mugea cap de bovină de curând retezat
și dur cristal definitiv erau
formele căutând rotirea șarpelui.
Ca să văd că totul s-a dus
golul tău mut dă-mi, dragostea mea!
Nostalgie de-academie și cer trist.
Ca să văd că totul s-a dus!
În tine, dragostea mea, în carnea ta,
ce liniște de trenuri răsturnate!
ce braț de mumie-nflorit!
ce cer fără ieșire, iubito, ce cer!
E piatra în apă și e glasul în briză
țărmi de iubire ce scapă din trunchiul său sângerând.
De-ajuns e s-atingi pulsul dragostei noastre prezente
ca să crească flori peste ceilalți copii.
Ca să văd că totul s-a dus.
Ca să văd golurile de nori și fluvii.
Dă-mi mâinile tale de laur, iubire.
Ca să văd că totul s-a dus!
Goluri pure se rotesc prin mine, prin tine, în zori
păstrând urmele crengilor de sânge
și câte-un profil de ghips liniștit ce desenează
o durere bruscă de lună-njunghiată.
Iată forme concrete ce-și caută golul.
Câini înșelați și mere mușcate.
Iată neliniștea, zbuciumul unei triste lumi fosile
ce nu-și găsește accentul întâiului său suspin.
Când caut în pat zvonurile firului,
dragostea mea, ai venit să-mi acoperi învelișul.
Golul unei furnici poate umple aerul,
dar tu gemi, fără țintă, prin ochii mei.
Nu, prin ochii mei nu, acum îmi arăți
patru râuri răsucite în brațul tău,
în dura baracă unde luna prizonieră
devorează un marinar în fața copiilor.
Ca să văd că totul s-a dus,
dragoste de necucerit, dragoste ocolită!
Nu, nu-mi da golul tău,
al meu a și-nceput să plutească în aer!
Vai ție, vai mie, vai brizei!
Ca să văd că totul s-a dus!
II.
Eu.
Cu orbitor de albul gol al unui cal,
coamă de cenușă. Piață pură și repetată.
Eu.
Golul meu străpuns cu subțiori sfâșiate.
Pieliță uscată de strugure neutru și azbest de zori.
Întreaga lumină-a lumii încape-ntr-un ochi
Cântă cocoșul și cântecul lui mai mult decât aripile-i dăinuie.
Eu.
Cu orbitor de albul gol al unui cal.
Înconjurat de spectatori cu furnici în cuvinte.
Eu.
În circul frigului fără profil mutilat
Prin capitelurile sparte ale obrajilor fără sânge.
Eu.
Golul meu fără tine, cetate, fără morții tăi ce mănâncă.
Călare prin viața-mi definitiv ancorată.
Eu.
Nu există veac nou nici proaspătă lumină.
Doar un cal albastru și un revărsat de ziuă.