Pentru că am fost un sfetnic solemn, cu obrazul uscat,
Mult înțelept în toate, și bătrân-bătrân,
Dar am lăsat deoparte nebunia aceasta, și frigul spân
Pe care-l strânge peste trupul său, ca pe o mantie, bătrânețea.
Eram puternic – sau cel puțin așa-mi spuneau –
Tinerii, în jocurile lor, iuți cu sabia;
Dar am lăsat deoparte nebunia asta; și de abia
Acum sunt bucuros într-un alt fel, care-mi e mai potrivit.
Și mult m-am răsucit prin scorburile frasinului,
Și fața mi-am ascuns-o acolo unde stejarul
Și-a-ntins asupra mea frunzele, și amarul
Jug al felului de-a fi al oamenilor mi l-am scuturat.
Și lângă balta moartă de la Mar-nan-otha
Eu mi-am găsit o mireasă
Care a fost pe vremuri tulpina unui lemn-al-câinelui.
Ea m-a chemat din gândurile mele vechi
Mi-a stins nemulțumirea sfătuirilor lumești
Și m-a-ndemnat spre cântece de laudă.
Doar întru cinstea vântului care foșnește printre frunze.
M-a scos din felul meu mai vechi de-a fi,
Până când au venit să spună că-s nebun;
Dar am văzut și suferința oamenilor, și mă bucur mult,
Căci știu că vaierele și amărăciunea sunt o nebunie.
Și eu? Eu, mi-am lăsat departe toată nebunia și durerea.
Și lacrimile mi le-am strâns în frunzele de ulm
Și mi le-am părăsit sub lespede de piatră
Și-acum spun despre mine oamenii c-aș fi nebun căci eu m-am lepădat
De orice nebunie, și am aruncat-o de la mine
Și-am părăsit cărările mai vechi și sterpe ale oamenilor,
Și pentru că acum mireasa mea
E-un lac de ploaie în pădure, și
Chiar dacă toți îmi spun că sunt nebun
E doar că eu mă bucur mult,
O, mult, căci, iată, mireasa mea îmi poartă o iubire nesfârșită
Ce-i mult mai dulce, mult, decât iubirea femeilor
Care te bântuie, te arde și te-mpinge în nebunie.
Aie-e! E-adevărat, mă bucur mult
O, mult de tot, căci, iată, o am aici, și singură, doar pentru mine
Și nimeni nu ajunge pân-la noi.
Demult, când mai umblam printre oamenii tineri…
Și se spunea că sunt chiar puternic, printre oamenii tineri.
Demult, odată, a fost o femeie…
…dar am uitat… era ea…
…aș vrea să nu mai vină iarăși.
…nu-mi mai aduc aminte….
Cred că mi-a făcut mult rău, atunci, numai că…
Asta a fost demult, demult.
Și nu mai vreau să-mi aduc aminte de nimic.
Aici e haita vântului care-mi place
Să o ascult suflând printre frasini:
Căci suntem singuri, singuri
Aici, printre frasini.
Sensul versurilor
Un bărbat se retrage din lume și găsește consolare și iubire în natură, fiind considerat nebun de ceilalți. El își abandonează trecutul și îmbrățișează o nouă existență alături de mireasa sa, un lac de ploaie din pădure.