Părăsite pe deal
frunze ale magnoliei
verde-brune de vântul
din frigidare aduce
de la parter o răsturnată
precipitare de acorduri
și orice frunză clătinată
sau scânteind prin desiș
până la fibre se îmbibă
de-acel salut și încă și
mai părăsite frunzele
celor vii ce se rătăcesc
în ale clipei prisme,
membrele-n febră sortite
mișcării ce se repetă
în cerc foarte scurt: și sudoare
pulsând, o sudoare de moarte,
fapte, minute-oglindite,
aceleași mereu, și răsfrânte
ecouri din plesnetul nalt
ce soare și ploaie-n fațete
le taie, scrânciob între viața
ce trece și viața ce stă,
aici nu-i scăpare: ori mori
știind, ori alegi acea viață
‘n schimbări și neștire: altă moarte.
‘ntre lógii leagănul vine
și herme: acordu-nfioară
lespezile care au văzut
imagini mărețe, onoarea,
iubiri inflexibile, jocul,
credința ce-I neschimbătoare.
Și gestul rămâne: măsoară
tot golul, îi sondează hotarul:
e gest neștiut ce se-exprimă
pe sine, nu alta: o patimă
mereu într-un creier și-un sânge
de nerepetat: poate intră
‘n închisori și slabul său vârf
de șperaclu-l forțează și-nvinge.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema morții și a repetiției, sugerând că viața poate deveni un ciclu nesfârșit și obositor. Se vorbește despre alegeri între o moarte conștientă și o viață trăită în ignoranță, ambele fiind forme de moarte. Gesturile și emoțiile unice ale fiecărui individ pot avea puterea de a depăși chiar și cele mai restrictive limite.