Atunci
un salon de stucaturi
cu semibusturi și oglinzi
era viața.
Bătaia unei inimi
artificiale sau adevărate
era poezia.
Năvala norilor
și nu a vrăjitoarelor
era tabloul,
naiul, fluierul și talanga
boilor muzica.
Acum s-a făcut un decoct
din toate-n toți, și fiecare se întreabă
dacă țelul care-i la lucru-n cranii
crește o murdărie sau o cremă.
Scurtează-ți și ultima ta zdreanță,
Bernadette, pitulice! acum când totul tremură
ca laptele de pasăre,
nimeni nu-ți va putea spune cine ești, sau erai,
de-ai fi fost vie sau moartă, de-ai fi știut
că adevărul sau falsul sunt fața și reversul
aceleiași medalii, scurtează și aruncă,
nu-nlocui,
dă-ți drumul pe cremele tale,
la fund nu te vei duce,
e cineva ce te privește și te-nvață
că ceea ce tremură e un tic-tac
al unui ceas ce nu-și va descărca
strânsul arc prea curând!
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și pierderea certitudinilor. Vorbește despre cum experiențele se amestecă și identitatea devine incertă, sugerând că adevărul și falsul sunt două fețe ale aceleiași monede.