Scârțâie roata la fântână, apa
iese-n lumină, se topește-n ea.
Tremură-o amintire în căldare,
imaginea în purul cerc surâde.
De buze evanescente apropie chipul:
se face vechi, devine strâmb trecutul,
altuia-i aparține…
ah, cum țipă
roata, și te-ntoarce adâncimii,
viziune, o distanță ne desparte.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema amintirilor și a trecutului, folosind imaginea unei fântâni scârțâitoare ca metaforă pentru rememorare. Naratorul reflectă asupra modului în care timpul deformează percepția și asupra distanței create de amintiri.
