Ceea ce noaptea mi se nălucește
În calota cugetului meu,
Urmă sidefie de melc
Sau corindon de sticlă strivită,
Nu e lumină de biserică sau atelier
Pe care s-o vegheze
Un cleric roșu sau negru.
Doar acest curcubeu pot
Să-ți las mărturie
Despre-o credință la care-am ținut cu tărie,
Despre-o speranță care-a ars mai domol
Decât o buturugă-n vatră.
Păstrează-i pudra după oglinjoară
Atunci când tot ce e lumină se va stinge,
Hora drăcească se va înteți
Și-un Lucifer posomorât va coborî pe-o proră
A Tamisei, Hudsonului, Senei
Scuturându-și aripile de bitum, pe jumătate
Rupte de-osteneală, să-ți spună: e ceasul.
Nu e o moștenire, o amuletă
Care să poată îndura asediul musonului
Pe firul de păianjen al memoriei,
Dar o istorie nu dăinuie decât în cenușă
Și supraviețuirea n-o afli decât prin săvârșire.
Semnul era temeinic: cine l-a distins
Nu poate să dea greș de vrea să te găsească.
Oricine-și recunoaște pe ai lui: mândria
Nu era izolare, umilința nu era lașă,
Văpaia cea plăpândă, camuflată
din cuget nu era o scăpărare de chibrit
Sensul versurilor
Piesa este un testament metaforic, o mărturie despre credință și speranță, lăsată ca o amintire prețioasă. Vorbitorul îndeamnă la păstrarea memoriei și la recunoașterea valorilor personale în fața inevitabilului sfârșit.