În umbra magnoliei
din ce în ce mai îngustă,
pocnind ca dintr-un suflu de țeavă,
săgeata m-atinge și se pierde.
O frunză părea, ce pornește
din plop și se stinge izbită
de vânt – poate o mână era
curgând prin verdeață.
Un râs ce nu-mi aparține
străbate frunzișul cărunt
până la pieptu-mi, îl zguduie
un tril înțepând vinele.
și râd împreună cu tine
pe roata diformă a umbrei,
mă alungesc de mine desprins
peste rădăcinile tari ca de os.
și mă joc peste fața ta cu un pai.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă contemplativă într-un parc, unde naratorul se pierde în gânduri și interacționează cu natura. Există un sentiment de melancolie și introspecție, dar și o bucurie simplă în joacă și conexiune cu o altă persoană.