Armonia e un lucru rar,
Adelheit
nu e obiect, nici fluid, nici substanță
și nu-ntotdeauna are sclipirea nestematei.
Armonia aparține aceluia care-a intrat în
formula exactă –
a cristalului și nu știe, nici vrea de-acolo să iasă.
Armonia-i aceea care n-a mers până la capăt,
nu e dorită de cel ce n-o cunoaște,
nu e crezută de cel ce se-ndoiește.
Uneori castanul sălbatic
lasă să cadă vreunul din fructele sale
pe chelea acelui ce nicicând n-o să știe
de-a fost ales sau alungat ca fiind netrebnic.
Armonia e a celor însemnați, dar înțelegerea
e ca ei să nu știe. Și tu,
Adelheit, o știi de atâta vreme.
Ai cunoscut secretul tău fără
ca zeul care dăruiește să-și dea seama
și mereu vei fi salvată. Căci și zeii
pot să doarmă (dar numai cu un ochi).
Sensul versurilor
Piesa explorează natura eluzivă a armoniei și a destinului. Sugerează că armonia este un dar ascuns, cunoscut doar de cei însemnați, iar înțelegerea profundă vine fără ca aceștia să fie pe deplin conștienți de ea. Chiar și zeii, cu toată puterea lor, pot fi surprinși de secretele destinului.