Veșnicia se leagănă, se unduiește,
își deschide larg cămașa vântoasă;
În vastitatea sânului său strălucește
o constelație de lumină acumulată.
Dumnezeu o potolește. Într-o clipită
bagă mâna-i tremurândă până-n măruntaie
și le deschide peste pielea lumii.
Cade o avalanșă de semințe, scânteind.
Se-nsămânțează pământul. Fiecare clipă se fertilizează.
Omul intră în închisoarea trupului său
încovoiat de umilință
și se-ntoarce să tragă de el, înhămat la jugul vieții,
până când oftează Tatăl
și ne întoarcem la sânul Mamei.
Sensul versurilor
Piesa explorează ciclul vieții și al morții, sugerând o întoarcere finală la o sursă divină. Omul este prezentat ca fiind prins în limitările existenței sale fizice, aspirând la eliberare și la reintegrarea în eternitate.