Eu nu pot trăi cu tine –
Să trăiesc – așa mi-ar fi drag –
Și Viața-i în cealaltă parte –
Dincolo de Prag -.
Groparul păstrează Cheia spre ea –
Ridicând într-o Palmă
Viața noastră – de Porțelan –
Întocmai ca pe o Cană -.
Stăpâna o disprețuiește –
Demodată e – ori cu crăpături –
Vrea una din Sevres, mai nouă –
Cele vechi au fisuri -.
N-aș putea cu tine să mor –
Căci unul din are a aștepta
Să-nchidă celuilalt Ochii –
Tu mie – nu ai putea -.
Și eu – aș putea să privesc
Cum te-a-nțepenit Gerul nopții –
Fără-a cere – la Ger – Dreptul meu –
Același Privilegiu al Morții?.
Nici nu aș putea să-nviez – cu Tine –
Căci Tu – cu propria Față –
Ai face-o mai pală pe-a Mântuitorului –
Acea Nouă Grație -.
Arde – străină și rece –
În ochiul meu bolnav de Dor –
Doar că Tu îmi erai – decât El –
Mai apropiat uneori -.
Ar vrea să Ne judece – Cum?
Căci Tu – Ceru-l slujeai –
Sau credeai că o faci –
În timp ce eu nu puteam -.
Pentru că tu-mi săturai privirea – și Ochiul
Nu mai avea cum să vadă
Acea sordidă perfecție
Paradisiacă -.
Iar de te-ai pierde – m-aș pierde și eu –
Chiar dacă mai tare – mai pur –
Numele meu ar suna
Lăudat de Azur -.
De-ai fi tu izbăvit
Și damnată-aș fi eu –
Unde nu te-aș afla –
Ar fi Iadul meu -.
Să ne-ntâlnim despărțiți ne e dat –
Tu – deoparte – Eu – de alta –
Între noi – o Ușă crăpată –
Ruga – și Marea –
Și-acea Hrană Albă –
Care e disperarea -.
Prea puțin era să mor pentru tine,
Și cei din urmă Greci o făceau.
Să trăiești, Iubite, costă mai mult –
Eu și asta ți-o dau -.
Să mori, e un fleac: ai fost și te-ai dus,
Să trăiești, presupune și
Să mori repetat – și fără măcar
Răgazul să-l ai de-a muri.
Sensul versurilor
Piesa explorează imposibilitatea de a trăi sau muri cu persoana iubită, evidențiind sacrificiul și suferința generate de această despărțire inevitabilă. Este o meditație asupra iubirii și a limitărilor umane, sugerând că uneori, chiar și iubirea nu este suficientă pentru a depăși barierele existențiale.