Emile Verhaeren – Cerșetorii

În zilele când iarna-ngheață
Grădini și burguri, când, prea pline,
Mizeriile citadine
Ies în câmpia fără viață,
Ieșiți din minți par cerșetorii.
Sfârșiți de noapte îi prind zorii
În fundăturile de drum,
Cu pâinea înmuiată-n ploaie
Și șapca înnegrită-n fum;
Boltitul spate li se-ndoaie
Și plictisiți pornesc la drum.
Înspre amiază-și fac siesta
În șanț pe-a frunzelor covoară,
Și-așa-s sătui de traiu-acesta,
De mâna-ntinsă ca să ceară,
Că seara-n solitare case
Trec pragul ca jefuitorii
Și-apar în zdrențe luminoase,
Când ușa-și scârțâie fiorii.
Ieșiți din minți par cerșetorii.
Ei se tot duc prin aspra fire
Și prin sterilul peisaj
Ce se răsfrânge în privire,
Că și în triștii lor obraji.
Îi chinuiește drumeția
Și cum își plimbă zdrențăria
În miez de vară-înspăimântă
În ramuri pasărea ce cântă..
Iar azi, când răzvrătit pe viată,
Decembre, crudul zbir al sorții
Străbate lutul și îngheață
În țintirime
Morții,
La portă trista calicime
Înșiră ceata-i cu asprime,
La rând, posomorâtă, dreapă,
Ca un șireag de cruci ce-așteaptă.
Ieșiți din minți par cerșetorii.
Cu spatele ce li se-ndoaie,
Cu șapca înnegrită-n fum,
Ei fac de strajă-n vânt și ploaie
Pe la răscrucile de drum.
Iar mersul monoton îi stoarce,
Când pasul pleacă și se-ntoarce,
Neobosit, din zări în zări,
Bătând aceleași vechi cărări.
Ei umblă strâmbi, neputincioși,
Împovărați, de cârje roși,
Iar cârjele pornite-n tropot
Bat al mizeriilor clopot,
Ce sună noaptea pe pământ.
Stigmatizații îndurării
Și-ai milei cerșetorii sunt.
Îi ard fiorii ruinării,
Ce, strecurându-se în trup,
De suflet dând, din suflet rup.
Când bate-n fine ceasul lor
Și, hămesiți, în sete, mor,
Și-ntr-un adânc de groapă,
Cum cade înserarea,
O mână îi îngroapă-
Disperarea,
În care mii de veacuri, pe ea trecând, au scris,
S-aprinde și lucește în ochiul lor deschis.
Iar cei ce-n grabă se opresc,
După ce munca-și isprăvesc
Și îi aruncă-n gropnița adâncă,
Se tem să vadă fața care
O veșnică amenințare
Mai ține sub pleoapă, încă.