Ce departe ești, întunecata mea iubită,
Prin pereții odăii te văd ca prin sită,
Și te aud chemându-mă ca din altă planetă
Și-mi scrii poezii pe obrazul de cretă.
E posibil, e posibil, oare să nu pot muri,
Să-ți aud vocea suind treapta nopții și suind în zi,
Să mă ridic din pat ca o stafie, ca marinarul de veghe,
Să te zăresc în somn de la o mie de leghe?
Da, e posibil, întunecatul meu iubit,
Să mă auzi cântând chiar când voi fi murit,
Să mă vezi-aeve în cereasca oglindă
Și în părul meu stele să se stingă și să se aprindă.
Dar să nu te superi dacă sărutul meu va fi rece
Dacă dragostea mea ca un frig o să te sece,
Dacă îmbrățișarea mea te va face să suferi
Aducându-ți aminte, nu, să nu te superi.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema dorului profund și a iubirii care transcende moartea. Vorbitorul își exprimă dorința de a rămâne conectat cu persoana iubită chiar și după moarte, subliniind ideea unei legături spirituale eterne.