din volumul „Edith Södergran”, colecţia „cele mai frumoase poezii”,
traduceri de Veronica Porumbacu, editura Albatros.
Pământul s-a prefăcut într-un morman de cenușă.
În straie de penitent
m-așez pentru o clipă și visez.
O, ce fericite vise!
Sunt puternică,
m-am ridicat din culcușul de marmoră-al morții.
Moarte! – eu te-am văzut ochi în ochi, am ținut
împotrivă-ți cumpăna.
Moarte! – îmbrățișarea ta nu e rece, eu însămi
sunt focul.
Cine e Zeul? Ce ne-a făcut?
Nici un blestem! E aici lângă noi
……………………
Cu pocale de-argint inund tot pământul – bucurie
în fața căreia pălesc și visele Venerei.
Sensul versurilor
Poezia explorează tema morții și a depășirii acesteia prin forța interioară. Vorbitorul se ridică deasupra morții, găsind putere și sfidând divinitatea, culminând cu o bucurie care eclipsează chiar și visele.