Mi s-a lăsat un nume moștenire
Dar l-am pierdut la jocuri de noroc,
Odată cu veșmântul alb, de mire,
Și numele din care mă invoc.
A mai rămas în munte-o căprioară,
Nespus de grațioasă și de vie,
Care știa ce mult o să mă doară
Această nenumită nebunie.
Din ochii ei cu lacrimile-n stele
Din când în când trimite frunze, tei.
Să odihnească ceasurile grele
Pierdutului prin lumea de pigmei.
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre pierderea identității și a inocenței, simbolizate prin pierderea numelui și a veșmântului de mire. Căprioara din munte reprezintă o ultimă legătură cu puritatea și natura, oferind alinare celui pierdut.