Dumitru Matcovschi – Alb și Negru

Cântec-descântec..
De alb să mă vindec,
De negru să mă vindec..
Albă mi-i noaptea
ce pleacă şi vine,
albă-i femeia
de lângă mine;
albu-i văzduhul
pe care-l respir,
albă-i hârtia pe care înşir
albe cuvinte – mărgele pe salbă;
cerneala mi-i albă
şi vorba mi-i albă.
Sprijinindu-mi fruntea în palmă şi tac:
masa, de lemn, se preface-n copac.
Lăstare copacul a dat ca-n pădure.
Şi-aud în pădure zvon de secure.
Şi-aud în pădure glas de izvoare.
Şi văz cum răsare
firul de iarbă plăpând din pământ..
Unde sunt?.
Ziua de-odată se-ntunecă greu
şi cade ca piatră peste creştetul meu:
femeia din pat are-obraz de tăciune,
sărut de minciune, oftat de minciune..
Negru-i văzduhul pe care-l respir,
neagră-i hârtia pe care înşir
versuri mai negre ca negrul de corb..
Poate sunt orb şi nu ştiu că sunt orb?.
Cântec-descântec..
De alb să mă vindec,
de negru să mă vindec..