Melancolie dulce, melancolie stinsă,
Ce-nvălui atmosfera în nopți de toamnă dulci,
Melancolie dulce, melancolie stinsă,
În suflete bolnave privirea ta o culci
Mângâietor și moale ca o femeie-nvinsă.
Dorm plopii muți și tragici în umbra viorie,
Se descompune frunza căzută pe alei,
Se descompune frunza, — iar tu, melancolie.
Sorbind ușor rugina și deznădejdea ei,
Îmbălsămezi tăcerea cu-această agonie.
În părul tău ce-și moaie în ape reci cununa
Animă plânsul nopții un trandafir roșcat,
Și-n sânul tău se culcă, trudiți ca-ntotdeauna,
Toți morții ce în gheara regretului se zbat
Și inima-mi mai moartă ca morții și ca luna.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul profund de melancolie, asociindu-l cu moartea, regretul și atmosfera sumbră a toamnei. Melancolia este personificată ca o prezență dulce-amară care învăluie totul, aducând o agonie tăcută.