Amurgul cască roze mari de sânge,
Prin parc țâșnesc izvoare de parfum,
Ascult cum plâng fântânile și cum
Pe nervii mei arcușul serei plânge.
E-o muzică pierzându-se-n trecut,
Un vis fugind pe-o strună de vioară,
Trezind ecoul stins odinioară
Și-amantele ce dorm în gropi de lut.
Ce triste sunt! Cu ochii mari și reci,
Se-adună gânditoare pe poteci,
În mâini purtându-și inimile goale.
Apoi cu gesturi mute și domoale
Plutesc sfios spre mine, rând pe rând,
Și îmi sărută sufletul, plângând.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment profund de melancolie și nostalgie, explorând amintiri dureroase și pierdute. Imaginile poetice ale amurgului și ale figurilor fantomatice subliniază tema regretului și a dorinței după trecut.