E noaptea caldă. Stelele uşoare
Clipesc din gene, line, depărtate.
Pe iazul morii apa nu mai bate;
Pe dealuri focul cel din urmă moare.
Privind pe ceruri căile stelate,
Adorm în lumea lor fermecătoare.
În somn răsare luna gânditoare
Şi umple bolta de singurătate.
O simt cum trece, clară, tot mai clară,
Pe-nchipuitul arc al hemisferei;
O simt, dar nu o pot privi-n afară.
Această nouă formă a durerii
Tu o cunoşti.. Revino mâne sară,
Icoana castă a nemângâierii!
Sensul versurilor
Piesa descrie o noapte liniștită, dar plină de melancolie, în care luna devine un simbol al singurătății și al unei dureri cunoscute. Vorbitorul își găsește un refugiu temporar în somn, dar este inevitabil atras înapoi la realitatea emoțiilor sale.