Cumplită-i soarta
şoimului bolnav!
Batjocura-l pândeşte
orişiunde;
noaptea,
pe malul râului gângav,
un arbore
durerea i-o ascunde.
Ziua,
mai pare-ameninţător,
e încă vrednic
groază să inspire:
gâşte înfricoşate,
laşe ciori
zadarnic fug
de tulburea-i privire.
Înaripatul
cerului cuţit
silit e umilinţa
s-o înveţe.
Penetul
într-atât i s-a rărit,
că nu-l mai poţi privi
fără tristeţe.
Iată-l
pe zi ce trece mai sfârşit:
şi-un uliu-i poate
căuta gâlceavă.
Odinioară,
cel acum smerit
cu vulturii se-ntrecea
în slavă.
Munţii se-ntunecă
în asfinţit,
vântul ursuz
goneşte valuri sure,
pe Himalaia
urşii-au adormit,
ies şerpii
din desişuri de pădure.
Ca piatra
peste pradă-ar fi căzut,
de nu i-ar fi
aripa dreaptă ruptă:
eroul boltei piere
abătut,
ucis de viaţă fără luptă.
Sensul versurilor
Piesa descrie decăderea unui șoim, odinioară un vânător puternic, acum bolnav și umilit. Versurile exprimă tristețe și nostalgie pentru gloria trecută a șoimului, subliniind fragilitatea vieții și inevitabilitatea declinului.