Du Fu – Moșneagul

Nu mai coboară
pacea pe pământ.
Nici eu, un biet moșneag,
de ea n-am parte.
Feciorii și nepoții
nu mai sunt;
de ce te-ai îndurat de mine,
moarte?

Mă lepăd
de bătrânul meu toiag.
Nu mă căinați,
mi-s brațele vânjoase.
La hamul luptei
încă pot să trag.
Durerea asta de n-ar fi,
din oase.

Mai-marelui mă-nfățișez,
fălos,
gata de cătănie,
păsămite.
Baba se vaită
fără folos:
i-e frig în straiele
necăptușite.

Oare mi-e scris
să n-o mai văd în veci?
Îmi e de ea,
că-i firavă și slabă.
Pe-ntortocheatele-mi
de-acum poteci
să nu răcesc
mă-nvață biata babă.

Cetatea-i întărită
La Ceangan,
păzit e vadul
râului în spume.
N-o să pățim
ca la Eceng mai an,
când fără rost
pieri atâta lume.

Ni-s date
întâlniri și despărțiri.
N-ai cum ghici
când le-a venit sorocul
Cu ochii-nchiși,
furat de amintiri,
oftez: nu m-a prea răsfățat
norocul.

Ard focuri mari
pe munții megieși;
o nouă oaste
stăpânirea strânge.
Cealaltă zace-n câmp
leș lângă leș
și văile
s-au înroșit de sânge.

S-a stins
în țară al bucuriei glas.
Mă cheamă datoria:
calea-i una.
Colibă dragă, dulce sat,
vă las
și teamă mi-i
că pentru totdeauna.