Acum mă așez în ploaie,
cu dârzenie și
cu capul dezvelit.
Și fulgerele trăsnind
îmi trec prin inimă
și aversa torențială
îmi înmoaie corpul meu
negru de fum
și mă vor absorbi
porii pământului
în o mie nouă sute douăzeci și opt,
la șaptesprezece iunie.
Dar mâine
voi înflori ca roză
sub al tău geam
și sub inima tuturor
oamenilor
de bun neam.
Sensul versurilor
Piesa descrie o acceptare a morții și o transformare inevitabilă, urmată de speranța unei renașteri. Vorbitorul se lasă purificat de elementele naturii, anticipând o metamorfoză într-o formă mai frumoasă și nobilă.