Acolo unde mă duc
iau foc pădurile de minciuni,
ard gândurile stoarse,
măștile cad.
Niște chitare și viori zbiară
din depărtare:
amintiri, amintiri, amintiri,
nu-s serioase, nu dor.
Se revarsă din matcă ceața,
absoarbe razele,
inundă turnurile,
biserici, case nu sunt,
nici mama nu zâmbește,
un vals, o cădere amețitoare
am în locul inimii.
Și pe acoperiș, peste trăsnăi,
o cruce oribilă,
neagră, primitoare,
se înalță cu două brațe deschise.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de distrugere și dezolare interioară, unde amintirile nu mai aduc alinare, iar totul este inundat de o ceață apăsătoare. Imaginea finală a crucii negre sugerează o acceptare sumbră a acestui sfârșit.