Despărțindu-ne, îmi lași în pori miligrame din precipitatul misterului care te anunță; iată,
mă cuprinde o epidemie de seară, boală de piele a norilor – muzică violentă.
Intru de-a valma într-un somn apocrif lăsând o parte să te-nsoțească precum o culoare
casnică, pas cu pas în bucătărie unde îți bei cafeaua, sub duș, în iarba de pe tavan care te
răsfață.
Duci o câmpie în mănușile atârnate de gât: ciorile, trenul cu navetiști, tinerețea cea
neglijabilă.
Cine ești tu care te scalzi de două ori în aceleași lacrimi?
Și lacrima cine ți-o taie pe o
lamelă de microscop?
Te presupun în straturile geologice ale aerului cu toată vâlva părului
tău cu tot astigmatismul ochilor mei îndeobște gemeni.
Cine ești tu, cea pe care o pierd
cum numai
Spartacus își pierduse încrederea în feudalismul cel timpuriu, viitorul de aur?
Cine ești tu, echinox al avarului,
secret al planetelor astăzi aliniate
din care popoarele așteaptă schimbări sociale?
Cine ești tu, polen înghețat, încât despărțindu-ne îmi lași în pori miligrame din precipitatul misterului care te anunță?
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentele de pierdere și mister asociate cu o despărțire. Naratorul încearcă să înțeleagă identitatea persoanei pierdute, folosind imagini poetice și metafore complexe.