Seara-i dulce și senină,
Aerul îmbălsămit,
Luna poleită, plină,
Umbrele s-au aurit.
Roza, drag simbol al vieții,
Răspândește-al ei parfum;
Iar tu, fiica frumuseții,
Dulcea mea, tu dormi acum?
Tu lipsești și tot lipsește!
În deșert a nopții stea
Cu dulci raze strălucește,
Tu lipsești, o! dulcea mea!
Vai! tu dormi, când timpu-aduce
Un minut atât de rar,
Și când gura ta cea dulce
Arde plină de nectar!
Și când eu cu întristare
Însoțesc un imn de dor
Cu plăcută suspinare
Dulcelui privigator?
Uiți că timpul trece iute?
Uiți că traiul e un vis
Ce pe florile născute
Orice dimineață-a scris?
Mina juna-ți frumusețe
Fața ta va părăsi,
Râsuri, grații, tinerețe,
Orele le vor cosi.
Coama ta, cu spicuri de-aur,
Se va scutura sub nea,
Și al sânului tezaur
Va seca, frumoasa mea!
Fluturatica junime
De la tine va fugi.
Numai genele-ți divine
Lacrimile vor stropi.
Alta poate să-ți ia locul
Alții roza va zâmbi ;
Pentru tine siminocul
Singur va mai înflori.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul și dorul față de o persoană iubită care nu este prezentă. Vorbitorul meditează asupra trecerii timpului și a pierderii frumuseții, anticipând singurătatea și uitarea.