Soarele-apusese. Lupta tot urma;
Dar împinși, românii, spatele-nturna.
Iar Mihai Viteazul la ai săi cuvânta:
— „Un român de moarte nu se înspăimânta.
Ce vor face oare slabele femei,
Dacă voi dați dosul, o, vitejii mei?”
Zice și soldații, rușinați, se-nturna.
Domnul pașa-n frunte; toți cu fală-l urma.
Vede comandantul Mustafa-pașa,
Prin bravura câtă lupt-a precurma.
Chiar ca semizeii din antichitate,
El îl cheamă-n luptă și falos combate.
Oștile-n mirare privesc și s-adun.
Caii lor resaltă, armele răsun.
Se fărâmă pe zale far’ să verse sânge.
Domnul schimbă-ndată spada-i ce se frânge.
Pașa trage-atuncea paloșul tăios.
Fierul sparge zaua domnului frumos.
Pașa se doboară sub o lovitură
Și cu viața pierde sângele pe gură.
Turcii cu dezordin repede s-avant.
Cei mai mulți dintr-înșii află-al lor mormânt.
Sensul versurilor
Piesa descrie un moment crucial dintr-o bătălie condusă de Mihai Viteazul, unde curajul și sacrificiul sunt esențiale. Mustafa-Pașa este învins, iar victoria este obținută cu prețul unor pierderi grele.