Venea-nflorit de alge, de foi și scoici barbare,
Vuind urca pe dune enormul ocean;
Venea ca un logodnic zvârlind mărgăritare
Și ramuri rupte-n treacăt din codrii de mărgean.
Cu pletele zburlite sălta pe estacade,
Își anina în pripă splendidele-i dantele,
Și iar le lua ca-n urmă mai albe, în cascade,
Să le răsfire-n soare supt geamurile mele.
Pierea apoi prin peșteri, și-acolo, ca avarii,
Ce-și vântură întruna grămezile de aur,
Rostogolea pietrișul adus de milenarii,
Făcându-și socoteala imensului tezaur.
Se înălța pe urmă și iar venea aproape
Să-mi plângă subt fereastră – o, jalnic Ocean!
Ce-ți mai lipsește oare când ai atâtea ape,
Și-n ele-atâtea perle, și aur, și mărgean?
Sensul versurilor
Piesa descrie oceanul personificat, bogat în resurse, dar etern nemulțumit și plângând pentru ceva ce-i lipsește. Metaforic, explorează tema insatisfacției umane, sugerând că abundența materială nu garantează fericirea.