S-au stins într-un aflux de sânge bujorii roșii, iar albii crini
Și-au anunțat de la o vreme și ei palorile lunare:
Cu o mireasmă, cu o umbră, ori prin fantastice lumini,
Apropiata agonie și-o prevestește fiecare.
Culorile ca un incendiu, în clipa ultimului ceas,
S-aprind — căci ceasul cel din urmă oricum e o apoteoză —
Mai darnic își răstoarnă crinul parfumul ce i-a mai rămas
Pe fundul urnei, și, când moare, mai roză se preface-o roză.
Gherghina singură, spre toamnă, când sunt grădinile pustii,
Nu-mprăștie nici o mireasmă, ci rece și nepăsătoare,
Când stă să-i vie și ei ceasul înfricoșatei agonii,
Și-nalță tot mai sus în aer, zâmbind, marmoreana-i floare.
Ca și cum n-ar fi fost născută cu celelalte pe pământ,
Fără palori și fără umbre, ci tot mai dreaptă în lumină,
Ea luptă mândră pân’ la urmă și se coboară în mormânt
Purtând cununa ei de aur pe frunte, sus, ca o regină.
Sensul versurilor
Piesa descrie efemeritatea frumuseții și inevitabilitatea morții, contrastând decăderea rapidă a altor flori cu rezistența stoică și demnă a gherghinei. Gherghina, chiar și în pragul morții, își păstrează frumusețea și verticalitatea, refuzând să se lase copleșită de agonie.