De câte ori deschid portița și intru în grădină-mi pare
Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi dezmiardă ochii.
O fantazie uriașă le-a dat un strai la fiecare,
Și fete nu-s pe tot pământul să-mbrace mai frumoase rochii.
Pe crin l-a miruit în frunte, lăsându-i hlamida regească
Să poată-mpărăți cu fală norodu-i de mironosițe,
Cicorilor le-a dat seninul strâns din privirea omenească,
Iar râsul fărâmat prin lume l-a nins pe foi de romănițe.
Sfiala care urcă-n fața fecioarelor când vine-amorul,
Și toată jalea și netihna acelora ce-așteaptă mirii,
Mâhnirea toată a unui suflet pe care îl ucide dorul
Le-a pus pe-un ram, și-atuncea lumea s-a-mbogățit cu trandafirii.
La fiecare pas te-așteaptă câte-o minune, – ici scânteie
Ca un rubin o ghinţiană, colo un stânjinel se joacă..
Slavă aceluia ce-aruncă din cer lumini de curcubeie,
Și a știut să țeasă nalbei un cuib din tort de promoroacă!.
Slavă! căci tristă-ar fi fost viața, și-ntunecat pe veci pământul,
De n-ar fi fost măcar o floare, ce-am fi sădit noi pe morminte?
Ce-ar fi cernut, în primăvară, când trece prin grădină vântul,
Și cu ce dar ți-aș da azi ție ca să-ți aduci de mine-aminte!
Sensul versurilor
Piesa descrie frumusețea și vraja florilor dintr-o grădină, văzute ca o sursă de minune și inspirație. Ele sunt asociate cu emoții umane profunde și amintiri prețioase, subliniind rolul florilor în a aduce bucurie și sens vieții.