Sunt flori care-și înclină boiul și mor topite de visare,
Mai sunt și ochi ce plâng în noapte și-adorm când soarele răsare,
Mâhnite-s florile acele, dar jalea lor cine-o mai știe?
Cine-a-nțeles cât plâns ascunde sub ochi o dungă viorie?.
Cât praf de flori nu cerne vântul de-a lungul zilelor de vară,
Și totuși veselă-i grădina. Pe-un ram, sfioși, visau asară
Doi trandafiri ca doi prieteni, și azi vârtejul de petale
Acelui ofilit, în roate, dă celui de pe ram, ocoale….
Ca ei, ții minte, stam alături…Dar tu nu poți să mai ții minte:
Ochii închiși nu mai visează și foile ce mai-nainte
Erau o floare roșie-acuma-s doar un prilej de amintiri,
Iar viața re-nnoită-ncepe din purpura de trandafiri.
Așa mor florile-n neștire, așa-și sting ochii buni lumina
Și-n preajma vieții care râde, cine-ar gândi, privind grădina,
Că sub surâsul ei s-ascunde o ne-ntreruptă agonie!
Cine-a-nțeles cât plâns ascunde sub ochi o dungă viorie?
Sensul versurilor
Piesa explorează tema suferinței ascunse sub aparența frumuseții și a vieții. Metafora florilor care mor în tăcere subliniază ideea că există o agonie continuă ascunsă sub suprafața veselă a existenței.