Încerci să-ți faci loc iarăși printre noi
Să faci din flori strigoi
Să lași copaci să strige goi
Vrei iar să-mi umpli cerul de noroi?
S-aduci ploi din sori
S-aduci ninsori din ploi
Să faci apoi nopți din zori și zări de sloi
Tu vrei pământul să-mi despoi?
Vrei umbra să-mi despoi?
Ai tăi moroi o să-mi strivească ceasul
Vor lumina să-mi sugrume,
Tu de ce îi lași să-mi otrăvească glasul?
M-acoperă hărmălaia ta ruginită
Ziua închide ochii, e grăbită
Țipă vântul, rage cerul
Urlă marea.. mocirla-i fericită.
Se îneacă în volburi vagul
Vifori în vie vacarnul din garduri
Valea-i în vrie, cântă ca bardul
Vezi moartea învie, viul e doar bradul.
Că iadul ăsta alb ne acoperă morții
Lași focul să pâlpâie la marginea bolții
Timpul s-ascută Soarele, colții
S-ascundă tăișul în oglinzile bălții.
E trist Dumnezeu, suspină în ropote
Cerul cu cearcăne plânge-n hohote
Lacrimile Lui o dată doar șopotesc
Bulgări de plumb ce-mi bat ca-n clopote.
Ai păcălit apa? Pozează în statui!
Mi-ai gonit aripile? Zboară hai-hui!
În geamul de flori bat crengile șui
Mi-e dor de cuptor, de culorile lui..
Sensul versurilor
Piesa descrie o luptă interioară cu forțe întunecate care distrug frumusețea și viața. Vorbește despre pierdere, dor și tristețe profundă, sugerând un peisaj sufletesc devastat.