Încerci să-ți faci loc iarăși printre noi, să faci din flori, strigoi,
Să lași copaci să strige goi. Vrei iar să-mi umpli cerul de noroi?
S-aduci ploi din sori, s-aduci ninsori din ploi, să faci apoi
Nopți din zori și zări de sloi. Tu vrei pământu’ să-mi despoi?
Vrei umbra să-mi jupoi, ai tăi moroi o să îmi strivească ceasul,
Vor lumina să-mi sugrume. Tu de ce-i lași să-mi otrăvească glasul?
M-acoperă hărmălaia ta ruginită. Ziua închide ochii, e grăbită,
Țipă vântul, rage cerul, urlă marea, mocirla-i fericită.
Se-neacă-n volburi și vadul, viforu’ învie vacarmul din garduri,
Valea e-n vrie, cântă ca bardul. Vezi moartea în vie, viu e doar bradul.
Că iadul ăsta alb ne-acoperă morții, lași focul să pâlpâie la marginea bolții,
E timpul s-ascută soarele colții, s-ascundă tăișul-n oglinzile bălții.
E trist Dumnezeu, suspină în ropote. Cerul cu cearcăne plânge în hohote,
Lacrimile Lui odată doar șopote-s bulgări de plumb ce bat ca în clopote.
Ai păcălit apa, pozează-n statui. Mi-ai gonit aripile, zboară hai hui,
În geamul de flori bat crengile șui. Mi-e dor de cuptor, de culorile lui.
Sensul versurilor
Piesa descrie o luptă cu o forță distructivă care corupe natura și aduce moartea. Vorbitorul își exprimă durerea și dorul de vremuri mai bune, în timp ce observă tristețea divinității și efectele devastatoare ale acestei forțe.