Ai rochia verde, numai un orb n-o vede
Faci Luna să suspine, lași noaptea să regrete
Lumina să se-nchine, Soarele să se-mbete
Formele sublime, numai un prost le pierde.
Suflarea ta mă-nvie, mireasma ta din plete
Făcute să mă-mbie, de ochii tăi mi-e sete
Sânii tăi semeți și curbele discrete
Cântate de poeți fac picturi complete.
Rochia-ți e murdară, nu trebuie s-o văd să doară
Lași noaptea să te ascundă când Soarele coboară
Și Luna să te mintă, lumina să tresară
Formele-ți sunt pline, suflarea mă doboară.
Și ochii tăi sunt goi, deși îi ascunde fardul
Sub ochii mei sunt ploi, mi te-a ascuns asfaltul
Sânii tăi sunt moi, copiii tăi te seacă
Poeți jelesc apoi, dar restul cred că-i joacă.
Sensul versurilor
Piesa descrie o imagine a frumuseții naturale (Gaia) care se degradează. Se simte o pierdere a purității și o tristețe profundă față de starea actuală a lucrurilor, sugerând o critică a modului în care omenirea tratează natura.