Dante Alighieri – Infernul – Cântul XXXIV

Cântul XXXIV.
Cercul al nouălea: Zona a patra şi ultima: Giudecca. Trădătorii de binefăcători.

„Priveşte-acum, grăi Virgil, în faţă
Vexilla regis prodeunt inferni,
de poţi cu ochiul desluşi prin ceaţă.”
Cum vezi spre seară când e sur pământul
şi neguri groase se coboară-n zare
o moară-naltă cum o-nvârte vântul,
aşa văzui ceva diform şi mare
şi m-am ascuns după Virgil din mers,
căci vântu-n şes sufla cu-nverşunare.
Cu teamă-aştern câte-am văzut în vers,
căci pe mişei abia-i zăream acum,
ca printr-un geam, nedesluşit şi şters.
Sub gheaţă stau, întinşi sau drepţi, oricum,
în tălpi sau creştet, pe când alţii-n frângeri
cu arcul stau, din şale rupţi, duium.
Şi-ajunşi afund pe valea-n veci de plângeri,
ca să-mi arate domnul meu prin ceaţă
pe cel mai mândru făurit din îngeri,
se trase-n lături şi mă-mpinse-n faţă,
„Acesta-i Dis, zicând, şi bărbăţie
s-arăţi aicea şi curaj învaţă”.
Nu mă-ntrebaţi ce spaimă-am tras, vai mie,
şi ce fiori mă scuturau prin spate:
puţină-i vorba când se cere-a scrie.
Nici mort eram, nici nu trăiam a toate;
dă-ţi seama deci, de mă-nţelegi, creştine,
ce-nseamnă viu, să mori pe jumătate.
Voievodul negru-al tristelor destine
ieşea din gheaţă până jos spre maţe;
dar eu m-asemui c-un uriaş mai bine
decât uriaşii cu-ale sale braţe;
socoate dar ce trup îi dase muma
ce-atare labe-i făuri drept soaţe!
De-a fost frumos pe cât de hâd e-acuma
şi tatăl şi-a-nfruntat cu-nverşunare,
pe drept din el îşi trage răul numa.
Rămas-am mut de spaimă şi mirare
când ţeasta lui văzui c-adăposteşte
un chip la mijloc, roşu-nchis, îmi pare,
şi alte două ce rânjeau drăceşte
de peste umeri, drept în sus, egale
şi-ngemănate se-ntâlneau în creştet.
Cel drept bătea în alb-gălbui spre poale,
iar cel de-a stânga se vădea atare
precum pălmaşii de pe Nil de vale.
Şi-un rând de-aripi purta sub fiecare,
croite-anume pentru el, uriaşe,
cum n-am văzut pânze mai mari pe mare.
De pene smulse, se-nchirceau golaşe
ca de lilieci şi când zbătea din vele
trei vânturi reci suflau prin hău vrăjmaşe,
de-ntreg Cocitul îngheţa de ele;
din ochi plângea şi bale, spumegând,
pe trei bărbii scurgea dintre măsele.
Ca meliţa bătea din dinţi rupând
cu fice gură piept, grumaz, picioare,
şi trei deodată canonea muşcând.
Dar cel din faţă, înşfăcat şi-n gheare,
colţoşii dinţi nici că-i simţea-n făptură,
căci zece piei îi jupuia-n spinare.
„Acesta-aici, ce chin mai mare-ndură
e Iuda, zise domnul meu, şi zace
cu trupu-afară şi cu capu-n gură.
Iar din ceilalţi, cel care-atârnă-ncoace
din gura neagră spânzurând, e Brut,
(cumplit se zbate, precum vezi, dar tace),
iar cellalt Cassiu, mai voinic făcut.
Ci noaptea suie; nu-i de noi răgazul.
Să mergem dar, căci toate le-am văzut.”
Pe voia lui i-nlănţuii grumazul,
şi-aflând el loc şi vreme cu priinţă,
când din aripă falfai viteazul,
se agăţă de blana lui, velinţă,
şi coborî cu viţele-i prelunge,
strivit de zid şi-a lui păroasă fiinţă.
Iar când ajuns-a unde şoldu-mpunge
şi-ncheietura prinde-n el răsad,
maestrul meu, vărsând sudori de sânge,
croi cu capul spre picioare vad
şi merse-n sus ca la vreo zece şchioape,
încât crezui că iar mă-ntoarce-n iad.
„Te ţine strâns, căci prin atari hârtoape,
grăi trudit, să urce-i scris, pe brâncă,
cel care vrea de negrul fund să scape.”
Apoi ieşi printr-o spărtură-n stâncă,
mă puse jos, iar el un pas făcând
sări cu grijă peste groapa-adâncă.
Privii în sus spre Lucifer, crezând
că-l voi zări cum l-am lăsat, pe brânci,
dar îl văzui cu talpa-n sus şezând:
şi cât de mare-mi fu uimirea-atunci
închipuie-şi cei săraci cu duhul,
care nu ştiu ce punct am străbătut prin stânci.
Şi-atunci Virgil: „Ridică-te-n picioare,
grăi pripit, căci drumu-i lung şi-avan,
iar soarele de mult sclipeşte-n zare”.
Nu-n încăperi ca de palat ne-aflam
ci într-o hrubă cu pietriş podită,
în care rază nu răzbea prin geam.
„Maestre, -am zis, până-a lăsa smolită
Gheena-n fund, acum ca şi-alte ori,
adu lumină-n mintea mea-ndoită.
De ce stă-n cap şi cu picioru-n nori?
şi unde-i gheaţa ce-mbrăca mormântul?
au cum ajuns-am din amurg în zori?”
„Te crezi dincolo, i-auzii cuvântul,
de locu-n care, cu tot trupul meu
m-am prins de râma ce scurma pământul.
Dincolo-ai fost cât scoborât-am eu;
ci-odată-ntors, trecut-ai punctul-teacă
ce-atrage-n sine tot ce-atârnă greu.
Te afli-acum sub bolta ce se-apleacă
potrivnic celei ce cuprinde-uscatul,
sub culmea cărei fu sortit să zacă
cel răstignit ce n-a ştiut păcatul;
tu stai pe-o palmă de pământ ce-şi are
drept în Giudecca corespuns cu statul.
E-n zori aici când ziua-acolo moare;
iar cel ce trepte ne urzi din bunde,
stă bine-nfipt, şi-acum, tot în picioare.
Căzu din cer pe-acest meleag, de unde
uscatu-întins spre marea verde-albastră,
de spaima lui se cuibări sub unde
şi se retrase pe sub bolta noastră;
înfricoşat lăsă-mprejur pustie,
pre câte vezi, şi se-nălţă în creastă.”
E jos un loc, cam cât în lung se-nscrie
huruba-n stânci, de Belzebut departe,
ce nu prin văz, ci prin auz te-mbie
să-i dai de urmă, căci un râu-l mparte,
ivit din gura unei stânci ce-adumbră
izvorul lui, şi curge lin, deoparte.
Pornirăm dar pe cărăruia sumbră
spre lumea albă de lumini, prin prund,
şi fără gând de-a poposi la umbră
urcarăm sus şi printr-un ochi rotund
zării la capul căii lungi şi grele
podoaba bolţii-n cer, şi din străfund
ieşirăm iar către lumini şi stele