Deasupra mării triste-a depărtării,
Se-aud chemări spre țărmul cunoscut,
Din înălțimi ce par că s-au pierdut
În orizontul negru-al înserării.
Sunt păsări ce se-ntorc din pribegie
Și își îndeamnă aripile-n zbor
Spre un meleag mai ademenitor
Decât oricâte-n lume pot să fie.
E lumea cu dintâia lor lumină,
Aceea de-nceput, de primă zi
În care, în menirea lor de-a fi,
S-a încrustat cuvântul „rădăcină”.
În calea așternută pe sub stele,
Plutesc ușor, de parcă ar visa
La fericirea verii ce-ar urma
Și la căldura clipelor acele.
Mai au o zi, în raiul lor s-ajungă,
Ferindu-se de cer și de pământ,
De nori și de furtuni, cu un avânt
Ce, oboseala-n aripi, o alungă.
Se-arată zorii și, de peste mare,
Un țărm de-un verde crud, încântător,
Le-ademenește îndelungul zbor
Spre zări ce le așteaptă-mbietoare.
Sensul versurilor
Piesa descrie călătoria simbolică a unor păsări care se întorc spre locul natal, spre "lumea primei lumini". Este o călătorie plină de nostalgie și speranță, marcată de dorința de a regăsi rădăcinile și căldura familiară.