Când iarna se va trece și totul va-nflori,
Îmi voi călca poteca ce trece prin pustii
Și-mi duce pașii singuri în codrul ce odat’
M-a privegheat o noapte, sub cerul înstelat.
Poveștile din frunze treceau în visul meu
Și deveneau, acolo, un templu marmoreu
În care o sibilă îmi prevestea un dar
Pe care, de la ceruri, îl voi primi ca har.
Ce dar era acela nu am aflat. Un vânt
M-a despărțit de templu și de-al sibilei cânt,
Iar visul de sub arbori s-a ridicat spre cer,
Făcându-mi noaptea-ceea o noapte de mister.
M-am întrebat adesea: ce dar mi s-a făcut
Și cum, de-atunci, în suflet, nimic n-a mai durut,
Iar tu, cea mai iubită, mă ții în brațe strâns
Și nu știi ce e plânsul. Demult nu ai mai plâns.
Voi merge-n primăvară, când totul va-nflori,
Pe vechea mea cărare și, poate, în pustii,
Voi înțelege darul ce m-a făcut să fiu
Acel ce sunt de-o vreme, căci harul meu.. îl știu.
Sensul versurilor
Piesa explorează un vis mistic avut sub copaci, unde naratorul primește o prevestire despre un dar. Ulterior, el realizează că darul este iubirea și absența durerii, găsite alături de persoana iubită.