Într-o noapte-ntunecată,
Cu un cer pierdut în ea,
Mi-a părut că se arată,
Mică, strălucind mirată,
Steaua mea.
Tremurând lumina-i slabă
Printre ramuri de copaci,
Mi se tălmăcea degrabă
Licărirea în silabă:
„Ce mai faci?”.
– Steaua mea de peste vreme,
Nu te-am mai văzut demult.
Dintre stelele boeme,
Numai tu-mi cântai poeme;
Te ascult!.
– Dragul meu, am fost departe.
Infinitul Univers
M-a purtat prin alte arte
Timp de două vieţi, o moarte
Şi un vers.
M-am întors doar pentru tine,
Să ţi-l spun, să ţi-l şoptesc.
Tu, din câte văd, eşti bine..
Versul.. este despre mine:
„Te iubesc!”.
Daniel Vişan-Dimitriu
(Din vol.”Eterna căutare”)
Sensul versurilor
O stea, metaforă a unei iubiri pierdute, se întoarce să-i mărturisească poetului că versul pe care îl scrie este despre dragostea ei pentru el. Este o declarație de iubire venită din infinit, peste timp.