Strălucesc pe ramuri florile de april,
legănate-alene, parcă-ntr-un descânt
ori o-mbrăţişare dintr-un vodevil
fără niciun sunet, fără un cuvânt,
doar c-o mângâiere şi-un sărut de vânt.
Văd în jur petale cu priviri spre cer
care sorb lumină. Soarele, timid,
are măreţia unui lăncier
gata să trimită raze ce deschid
miezul de lumină, veşnicul fluid.
Doar pe-un ram, o floare din acest tumult
îşi înalţă ruga, în parfum dulceag,
înspre tot ce poate să îi dea mai mult
din sărutul tandru-al vântului pribeag
care îşi urmează căile de mag.
Tristele-i petale, termină-n suspin
tot ce-aveau dorinţă şi acum se stinge,
cu speranţa vagă-n ceruri sau destin,
iar din ele roua-n iarbă se prelinge
când un vânt prin ramuri cu petale ninge.
Daniel Vişan-Dimitriu
(Din vol.”Eterna căutare”)
Sensul versurilor
Poezia descrie frumusețea efemeră a florilor de primăvară și trecerea timpului. O floare își trăiește viața scurtă, aspirând la mai mult, dar se stinge cu speranța unui nou început, simbolizată de roua care se prelinge și vântul care împrăștie petalele.