La început, a fost doar o mirare:
Cum, nimeni-nimeni nu mai vine
Să taie trandafiri, ori la plimbare
Spre colțul de grădină cu sulfine?.
Era, pe lângă casă, o fântână
Cu ciutură și lanț trecut pe-o roată,
Ce se putea-nvârti doar cu o mână…
Ce apă bună-avea! Avea odată.
Și … unde-s pașii? Pașii gârboviți
Ce se-auzeau pe-acolo zi de zi?
Erau din ce în ce mai obosiți,
Dar mai erau. Acum, pe unde-or fi?.
Eu cred că se aud mai sus de cer,
Pe cărăruile de verde-Rai,
Ori ca ecou de gânduri prin eter,
Căci ele încă-i caută, știai?.
Tu știi că umbre, prin acoperiș,
Se prelungesc în susurul de șoapte
Ce se ascund atunci când, pe furiș,
Mai vine câte- o pasăre de noapte?.
Mai știi că-s nopți în care, în grădină,
Se plimbă raza blândă-a unui astru
Și merge înspre colțul cu sulfină,
Iar totu-n jur se-mbracă în albastru?.
Daniel Vișan-Dimitriu
(2 sept. 2021, Vol. “Aripi de azur”)
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment profund de nostalgie și melancolie, reflectând asupra trecerii timpului și a pierderii a ceea ce a fost odată familiar și prețios. Versurile explorează amintiri ale unui trecut idilic, marcat de elemente naturale și de prezența umană, acum dispărute sau transformate.
