Învăț de-o viață, dar nu îmi ajunge
Să deslușesc ceva din Univers
Și, ce nu pot cu mintea a străpunge,
Încerc să învelesc, acum, cu vers.
Mi-e greu, când gândul zboară printre stele,
Să îl opresc doar să privească-n jur,
Iar el trimite gândul său la ele
Continuând al galaxiei tur.
E tatăl gândurilor infinite
Fixate-acum prin stele, în rețea,
Sunt singure, pierdute, irosite,
Și poate-i prea târziu a le-aduna.
De-aceea, eu, în nopțile senine,
Încerc să aflu, doar cu mintea mea,
Cât pot de mult. Iau gândul lângă mine
Și sufăr când mai cade câte-o stea.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de a înțelege universul și gândurile profunde, dar și sentimentul de pierdere și melancolie asociat cu efemeritatea ideilor și a frumuseții. Autorul caută răspunsuri în stele și suferă la pierderea lor, simbolizând poate pierderea inspirației sau a speranței.