E un tremur firav în frunzișul de mur,
Nemișcare pe cer cu căldură-n tumult,
Urgisind nori ce vor să-și formeze contur
Cenușiu, așteptat, nevăzut prea demult.
Nu e vânt în lăcașul cu margini de stânci,
E doar suflul fierbinte al celui ajuns,
Cu un ultim efort, la crevasele-adânci,
Un liman la durerea ce-n corp i-a pătruns.
E un cerb rătăcit coborât din Carpați
Pe un plai depărtat de meleagul știut,
Diferit de pădurile-n care-a crescut,
Încolțit pe pășuni de dulăii plecați
De la stână-n pădure, cu pași furișați,
Cu ochi roșii sclipind, de strămoși amintind,
Neînfricați vânători și orice hăituind.
S-a luptat și-a lovit pe atâția din ei,
Dar cu rănile lui nu putea să mai stea
Și să lupte, când viața din el se scurgea.
A fugit spre păduri, iar dulăii acei
S-au întors șchiopătând spre a-i munților zei,
Mai privind înapoi, mai lătrând a pustiu,
Căci în zer nu simțeau izul sângelui viu.
A urcat drum de stânci și-a ajuns la izvor,
Însetat, speriat de durerea ce-avea
Și de sângele care, de pe picior,
Pe frunzișul din jur, picura… picura….
Prin văzduh, s-a răcit și se-arată o stea
Ce-i alungă din teamă, iar totul în jur
Se cufundă în noaptea ce va vindeca
Luptătorul ce zace-n frunzișul de mur.
Sensul versurilor
Un cerb rănit, urmărit de dulăi, caută refugiu în pădure și găsește alinare sub stele. Poezia explorează teme precum suferința, lupta pentru supraviețuire și găsirea unui loc de odihnă în natură.