Cu zile în urmă, ai vrut o garoafă.
Mirat, m-am gândit: “Nu mai vrea trandafir!”
Simțeam tremurând tot ce-aveam în carafă,
Iar gândul… taifun s-a făcut, din zefir.
Să-l schimb pe acela pe care-l cred rege
În lumea în care e-atât de frumos,
Îmi pare o crimă, o fărădelege
Ca aripa ruptă la un albatros.
Ce iarnă e-n mine, ce iarnă-i afară,
Ce luptă prin gânduri!… și totuși, senin
În sufletul care nu mi se-nfioară,
Nu are vreo teamă, nu simte venin.
E liniște-acolo: garoafa-i o floare
Și-n albul zăpezii tu vezi roșul ei
Ca buzele iernii atinse de Soare,
Ca buzele tale din anii acei.
Ei bine, să fie garoafă, iubito,
Să fie și-acum tot ce vrei, ce-ai dorit,
Să-ți fie iubirea cum ieri ai trăit-o,
Cum este și azi, cum va fi la sfârșit!.
Daniel Vișan-Dimitriu
(26 ian. 2019, Vol. “Eterna căutare”)
Sensul versurilor
Piesa exprimă o nostalgie profundă față de o iubire trecută, folosind metafore legate de iarnă și flori. Garoafa devine simbolul unei dorințe simple, dar puternice, iar amintirea iubirii persistă, asemenea culorii roșii pe fundalul alb al iernii.