Sub cerul primelor zăpezi,
Copacii reci, de frunze goi,
Visau că-s ultimii aezi
Ajunși în lumea de apoi
Ce mai cântau, cu glas domol,
Poemul sufletului gol.
Pământul alb din jurul lor,
Sub frunze, parcă, tremurând
Ca-n vechile-adieri de dor,
Simțea cum seva lor, pulsând,
Le prelungește visul-cânt
În gerul sec, adus de vânt.
Iar cerul, încă-ntunecat
De norii albelor poveri,
S-a arătat înduioșat
Și-n lumea recilor dureri,
A pus un semn de vremuri noi,
Prin raza lumii de apoi.
Când Soarele și-a arătat
Lucirea-i mândră printre zori,
Cu raze reci s-a minunat
Și-a fost cuprins de noi fiori
La gândul unei veșnicii
Din care-i parte înc-o zi.
Daniel Vișan-Dimitriu
(24 ian. 2019, Vol. “Eterna căutare”)
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj hibernal, aparent lipsit de viață, dar în care există o speranță subtilă. Raza de lumină reprezintă un nou început și o promisiune de vremuri mai bune, chiar și în mijlocul durerii și al frigului.