De-ar fi fost să-mi aleg, pentru viața dintâi,
Între-adânci rădăcini și-apăsări de călcâi,
Aș fi vrut un gigant, un Sequoia să fiu,
Să trăiesc mii de ani, tot mai multe să știu.
Să învăț de la cer tot ce e de știut,
De la ape și vânt, tot ce-i necunoscut,
De la viața în zbor, cum se poate pluti
Când pământul, în el, vrea ca tot a sfârși.
Aș fi vrut ca în ram să am frunze mereu,
Și tot verde să fiu și în sufletul meu,
Să mă-nalț și, în timp, orizontul să pot
A-l privi împrejur, de se poate, pe tot.
De-ar fi fost… de-ar fi fost, dar acum e târziu
Și prin multe-am trecut – n-am ales ce să fiu,
Ci am fost ce ai spus, am fost doar ce-ai vrut Tu,
N-am respins niciodat’ ce mi-ai dat, cu un “Nu! ”.
Dar Tu, Doamne-ai putea, căci ești mare și sfânt,
Să mă lași să-ncolțesc pe un trunchi, nu-n pământ,
Să-mi întind rădăcini pe-un stejar sau pe-un tei,
Doar o viață, Te rog! Iar apoi … ce-o să vrei.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de a fi puternic și înrădăcinat ca un copac, căutând înțelepciune și conexiune cu natura și divinitatea. Autorul își exprimă regretul de a nu fi avut control asupra propriei vieți, dar își pune speranța în divinitate pentru o transformare și o nouă șansă.