Îl însoțești timid sub clar de lună,
iar lupul singuratic te îmbie
să uiți de blana-i deasă, cenușie,
și să-i alini a sângelui furtună.
Să-ți amintești doar chipul lui din anul
în care v-ați iubit lângă izvoare,
el, tânăr și frumos, tu, răpitoare,
el, vântul ce adie, tu, oceanul.
La marginea pădurii, pe o stâncă,
neputincios în lupta cu blestemul
își cântă, într-un urlet lung, poemul,
durerea lui sălbatică, adâncă.
Iar tu, privindu-i clipa dificilă,
știi că, la prima rază ce apare,
înfățișarea lui de lup dispare,
iar tu devii o tânără acvilă.
Mai știi că îl iubești, dar nu se poate
ca oameni să rămâneți împreună
și numai uneori, sub clar de lună,
vă întâlniți în gesturi cenzurate.
Sensul versurilor
Poezia descrie o iubire imposibilă între un lup și o femeie care se transformă în acvilă. Ei se pot întâlni doar sub clar de lună, fiind condamnați la o relație secretă și cenzurată din cauza blestemului care îl transformă pe el în lup și a transformării ei în acvilă la lumina zilei.