Verdele pădurii e nedumerit
când privește cerul care-adună-n el
ori ce lăcrimează înspre asfințit
și pictează totul cu un alt penel.
Ultimele raze fug spre depărtări
și se pierd în ceața unor amintiri
din căldura verii când, în înserări,
strecurau prin frunze altfel de trăiri.
Pe o prispă plină de al toamnei gând,
înțeleg tăcerea unui scaun gol
care se visează-n raiuri alergând,
cu o altfel viață și un altfel rol.
Cad ușor pe frunze, cad sub ochii mei,
stropi trimiși din cerul plin acum de nori
și-mi aduc plăcere-n vechiul obicei
de-a privi, când plouă, anii trecători.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a amintirilor, folosind ploaia ca metaforă pentru anii care se scurg. Observarea naturii și a schimbărilor sezoniere aduce o stare de melancolie și contemplare asupra vieții și a rolului fiecăruia.